1 rezultat
ABJURÁ vb. I
Tranz. (Folosit și absol.) A renega în mod solemn, public o credință religioasă; p. ext. a renunța public la o doctrină, la o opinie, la un principiu etc.; a repudia (1).
  • 1844 Curier a. sexe, V, 153: Dacă inima mea ar fi fost așa de amăgitoare după cum cugeți … n-aș fi avut decât a abjura credința mea.
  • 1848 NEGULICI, Vocab.
  • 1859 BĂLĂȘESCU, D., I.
  • <1859-1868> ORĂȘANU, Opere, I, 39: Ce e mai trist pe lume? Un om care abjură Principii de dreptate, ce-o dată-a profesat.
  • 1861 FILIMON, Nuv., 329: Acel june era Mitică Râmătorian ... care, dupe ce trădase pe cei mai de frunte patrioți și abjurase sacrul principiu al libertății, venea acum să-i dea ultima lovire prin mincinosul și esageratul său patriotism.
  • 1862 ANTONESCU, D., 10.
  • 1862 PONTBRIANT, D.
  • 1862 PROTOPOPESCU-PAKE – POPESCU, N. D., I.
  • 1868 BARCIANU-POPOVICI, Vocab.
  • 1870 COSTINESCU, Vocab., I.
  • 1871 LMD, I.
  • 1886 STEINBERG, D.
  • 1889 BARIȚIU, Ist. Transilv., I, 409: Cei care abjurau uniunea erau incriminați de apostazie, închiși și condamnați.
  • 1893 DDRF, I.
  • 1896 ȘĂINEANU, D.
  • 1910 NEGULESCU, Filos. Renașt., I, 21: Giordano Bruno ... refuză să abjure credințele sale filosofice. [Introducere]
  • 1926 VINEA, Pub., III, 235: Poate, fără voia lor, [țărăniștii] au fost scutiți de a abjura vechiul lor angajament împotriva Constituției și a legislației liberale.
  • 1962 ELIADE, Jurn., I, 441: Aceste femei care se lăsau arse pe rug, fără să abjure sau să denunțe, aveau un „mare secret”.
  • 1978 PALER, Galilei, 9: Nu știu ce s-a întâmplat, Galilei, atunci în fața tribunalului Inchiziției. Poate că ai fost silit să abjuri.
  • 1984 D. DUMITRIU, Ghica, II, 386: Dar pot sau puteam să abjur de mult, nu? ... N-am îndrăznit. Pentru mine nefericirea și idealul se confundă.
  • 2006 PĂCURARIU, Ist. B. O. R., 79: [Sfântul Ioan cel Nou] fusese un negustor grec în Trebizonda din Asia Mică și suferise moarte martirică în Cetatea Albă, în jurul anului 1330, pentru că nu acceptase să abjure credința creștină.

✧ (Cu pronumele în dativ)
  • 1852 PÂCLEANU, Ierusalimul, I, 98/24: Învins de amor, își abgiură credința.
  • 1875 BARIȚIU, Scrieri, 172: Tiranii [calvini] cereau de la Gheorghe sume mari de răscumpărare pentru capul mitropolitului, iar de alta pe acesta-l forța ca să˗și abjure credința sa religioasă.
  • 1881 EMINESCU, Pub., IV, 353: Nicicând regele sau regina n-au văzut în țara noastră ... un om mai prosternat dinaintea mărimii lor pământești, mai gata de a-și renega tot trecutul, de a-și abjura principiile ... decât pe acest republican.
  • 1934 NEGULESCU, Geneza, 204: Giordano Bruno ..., ținând la adevăr mai mult ca la viață, a refuzat să-și abjure ideile dinaintea tribunalului Inchiziției și s-a lăsat să fie ars pe rug.
  • 1984 Viața Rom. (R. US), nr. 5, 43: A fost prea întrețesută ființa poetului cu epoca pentru a presupune că el și-ar fi abjurat crezul.
  • 1994 O. DRIMBA, Ist. Cult., IV, 299: Henri de Bourbon devine rege sub numele de Henric IV, după ce își abjură religia sa, protestantă.

✧ Intranz.
  • 1906 G. IONESCU, Călăuza tipogr., 43: Anton Estienne ... după ce studie la Lyon trecu la Paris, unde abjurând de la credința reformistă la 1612, fu numit tipograful regelui la 1615.

– Prez. ind.: abjúr.

– Var.: înv., rar abgiurá vb. I.

– Din fr. abjurer, lat. abjurare.

Referințe bibliografice:
1903 TDRG, I; 1905 ALEXI, D. Rom.-Germ.2; 1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1929 HODOȘ, M. D.; 1931 CADE; 1939 SCRIBAN, D.; 1955 DL, I; 1958 DM; 1961 DN; 1975 DEX; 1993 D. Enc., I; 2001 MDA, I; 2006 NDU; 2007 DEXI; 2011 DELR, I; 2013 DGS.

Intrare de dicționar