2389 rezultate
ABÁ2 interj.
Înv., pop. Exclamație care exprimă mirarea sau atrage atenția cuiva atunci când i se vorbește. V. abo.
  • 1887 ap. HEM, I, 79: A-ba, neică! de ce mai vorbești și d-ta?
  • 1888 SEVASTOS, Cânt. Mold., 311: Haba: cucoană Varvară, Iea poftim pe prispă-afară.
  • 1890 CARAGIALE, Năpasta, 366: Aba, Dragomire, când pleci tu?
  • <1896-1913> RĂDULESCU-CODIN, Lit. Pop., I, 453: Aba, fă, nevastă fa, Nu mi-ai văzut luleaua?
  • ante 1897 Mater. Folk., I1, 60: Aba, fine, dumneata Cum s-ar putea vorba așa Să se taie nășia Să rămâie finia?
  • 1901 VLAHUȚĂ, Rom. Pitorească, 65: Aba, Dragomire maică, lumea se prăpădește de frig, și tu stai și cânți din fluier!
  • 1931 CIAUȘANU, Gl. Vâlcea, 3: Aba, mă, mi-o făcuși?!
  • 1932 Folc. Olt. – Munt., I, 522: Aba, mamă mama mea, Ieu te adăst să vii râzând Șî tu vii mai rău plângând.
  • 1944 TOMESCU, Gl. J. Olt, 7: Aba mă zău, mi-o făcuși.
  • 1948 STANCU, Desculț, 19: Abă, maică, să știi, nimeni nu vede tot.
  • 1963 Folc. Olt. – Munt., III, 426: Aba fa, cumnata mea, ascultă la mine-ncoa.

– Scris și: a-ba.

– Var.: pop., rar abắ, habá1 interj.

– A2 + ba.

Referințe bibliografice:
1924 RESMERIȚĂ, D. Etim.; 1955 DL, I; 1958 DM; 1975 DEX; 2001 MDA, I; 2007 DEXI; 2011 DELR, I.